Era o seară de vineri în București, una din acele seri de toamnă când aerul e răcoros, dar inima cere ceva cald, ceva care să te facă să zâmbești și să uiți de săptămâna care tocmai s-a încheiat. Am decis, împreună cu câțiva prieteni, să mergem la Restaurant Casa Jienilor, un loc despre care auzisem că ascunde magia unei petreceri românești adevărate, cu lăutari, mâncare ca la mama acasă și o atmosferă care te prinde de la primul pas. Ce mai, ne gândeam: oare ce ne așteaptă acolo?
Când am intrat, am fost întâmpinați de un val de căldură, nu doar din calorifere, ci din zâmbetele ospătarilor și din murmurul vesel al mesenilor. Localul părea o casă mare, primitoare, cu mese de lemn lustruit, fețe de masă brodate și lumânări care pâlpâiau discret, aruncând umbre jucăușe pe pereți. Mirosul? Oh, un amestec amețitor de sarmale aburinde, tochitură cu mămăliguță și ceva dulce, poate un papanaș proaspăt scos din bucătărie. Deja stomacul meu începea să cânte, dar nu el era vedeta serii.
Ne-am așezat la o masă aproape de scenă, unde un taraf se pregătea să înceapă. Lăutarii, cu viori și acordeoane, păreau să ascundă în priviri povești nerostite. Când au început să cânte, parcă s-a deschis o poartă către alt timp. O melodie veselă, cu ritmuri care te făceau să bați din picior, a umplut sala. „Ce mai faci, dragă Marie?”, răsuna vocea solistului, iar noi, fără să vrem, am început să fredonăm. Oare cine nu s-a trezit cântând măcar o dată o astfel de melodie?
Ospătarul, un băiat cu un zâmbet cât toate zilele, ne-a adus meniurile, dar parcă știam deja ce vrem. „Să încercăm ceva tradițional, nu?”, a zis Ana, prietena mea, cu ochii strălucind de poftă. Am comandat un platou jieneesc pentru toți – sarmale în foi de viță, cârnăciori afumați, brânză de burduf și mămăliguță aurie, plus o porție de tochitură pentru fiecare.
Când farfuriile au ajuns, aburii care se ridicau din ele păreau să spună: „Hai, gustă, că asta e viața!”. Sarmalele erau ca o îmbrățișare caldă, cu orezul perfect legat de sosul de roșii, iar tochitura… ei bine, fiecare mușcătură era o explozie de savoare, cu carne fragedă și un sos care cerea să înmoi mămăliga în el. Oare ce pun în mâncarea asta de e atât de bună?
Pe măsură ce taraful trecea de la melodii vesele la doine melancolice, atmosfera devenea și mai intimă. Un bătrânel de la masa vecină, cu o pălărie de fetru, a cerut o melodie pentru „nevasta mea, că-i fată bună de 40 de ani”. Sala a izbucnit în râs, iar soția lui, roșie în obraji, i-a dat un ghiont jucăuș. Lăutarii au cântat „Fata din diamant”, și pentru câteva minute, parcă eram toți o mare familie, legați de muzică și de poveștile nerostite ale fiecăruia. Nu te-ai simți și tu, o clipă, parte din ceva mai mare?
Am comandat și un desert, că doar nu pleci de la Casa Jienilor fără să guști un papanaș. Când au ajuns, înalți, pufoși, cu smântână albă și dulceață de afine care curgea ca un râu, am scos un „wow” colectiv. Fiecare linguriță era ca o promisiune că viața e frumoasă, mai ales când ai un papanaș în față și un taraf care cântă „Cântă, cuc, în sat”. Oare mai există ceva care să bată asta?
Spre miezul nopții, cu burțile pline și inimile și mai pline, am început să dansăm. Nu știu cine a dat tonul, dar deodată eram toți în picioare, prinși într-o horă improvizată. Râsetele noastre se amestecau cu acordurile viorii, iar ospătarii ne priveau amuzați, bătând din palme. Ana a ridicat paharul de vin roșu și a zis: „Pentru seri ca asta, să mai fie multe!”. Am ciocnit, am râs, și pentru o clipă, Bucureștiul cel agitat a dispărut. Eram doar noi, muzica și gustul unei seri de neuitat.
Când am plecat, cu melodia „Mă dusei să trec la Olt” încă răsunându-ne în cap, am știut că vom reveni. Casa Jienilor nu e doar un restaurant – e un loc unde te regăsești, unde râzi, cânți și mănânci până când sufletul ți-e plin. Tu când ai fost ultima oară într-un loc care să te facă să simți așa?
RESTAURANT CASA JIENILOR AGRICULTORI
Adresa: Agricultori 12, Sector 2, București
